DOCTRINA CELOR 4 UMORI (Melancolia in literatura fiziologica a anticilor)

Citat textual din cartea ,,SATURN SI MELANCOLIA - Studii de filosofie a naturii, religie si arta", de Raymond Klibansky, Erwin Panofsky, Fritz Saxl (Biblioteca de istorie a stiintelor)

Limbajul modern foloseste cuvantul
,,melancolie" pentru a desemna un lucru sau altul dintr-o mare diversitate. El poate sa descrie o boala mentala, caracterizata
in principal prin crize de angoasa, depresie profunda si oboseala intensa - este adevarat, totusi, ca de putina vreme acest concept medical s-a descompus in mare parte*1. El poate desemna un tip de caracter - asociat in general unui tip psihic - care alaturi de sangvin, coleric si flegmatic constituia odinoara sistemul
,,celor patru umori" sau a celor ,,patru temperamente (amestecuri)" petru a relua expresia antica. El poate sa descrie o stare de spirit temporara, uneori dureroasa si vlaguitoare, alteori destul de visatoare si nostalgica, si nimic mai mult. In acest caz, melancolia este o dispozitie pur subiectiva, care poate fi transferata asupra lumii obiective, astfel incat putem vorbi in mod legitim despre ,,melancolia de seara", ,,melancolia de toamna"*2 sau chiar, asemenea printului Hal din Shakespeare, despre ,,melancolia Moor-dich"*3.


*1Vezi E. Kraepelin, ManiacIDepressive Insanity and Paranoya, trsd. de R.M. Barclay, Edinburgh, 1921; G.L Dreyfus, Die Melancholie, cu p prefata de E. Krapelin, Jena 1907; E.L. Hopwell-Ash, Melancholie in Everyday Practice, Londra, 1934; studiul lui E. Biermann, Die Melancholiefrage in Literatur und Statistik, memoriu, Jena, 1926; L. Binswanger, Melancholie und Manie, Pfullingen, 1960.)
*2. Este uimitor sa constatam in ce masura aceste locuri comune literare, in care cuvantul melancolie este utilizat in mod firesc in sensul de umoare subiectiva, amintesc inca de corelatiile medicale si cosmologice ale Antichitatii.
*3. Henric al IV-lea, Prima parte, I, II, 88.

1. DOCTRINA CELOR PATRU UMORI

In ordinea expusa mai sus, aceste semnificatii diferite - fara a se inlantui in mod necesar, dar invecinandu-se adesea - s-au desprins de-a lungul unei evolutii care acopera mai mult de doua mii de ani. Iar daca au aparut semnificatii noi, cele vechi nu le-au cedat locul; pe scurt, nu avem de-a face aici cu un exemplu de uzura si metamorfoza, ci de supravietuire paralela. Ceea ce a constituit baza diferitelor semnificatii a fost conceptia perfect literala despre o parte a corpului concret, vizibila si tangibila,
,,BILA NEAGRA" (atrabilis) care, impreuna cu flegma, bila galbena (sau ,,rosie") si sangele, forma cele PATRU UMORI. Se considera ca aceste patru umori corespundeau elementelor cosmice si diviziunilor timpului, controlau intreaga existenta a intreg comportamentul uman si functie de modul in care se combinau, determinau caracterul individului

,,Sunt enim quattuor humores in homine, qui imitantur diversa elementa; crescunt in diversis temporibus, regnant in diversis aeratibus. Sanguis imitatum aerem, crescit in vere, regnat in puerita.
Cholera imitatur ignem, crescit in aestate, regnat in adolescentia. Melancholia imitatur terram, crescit in autumno, regnat in maturitate. Plegma imitatur aquam, crescit in hieme, regnat in senectute. Hicum nec plus nec minus iusto exuberant, viget homo."

Exista, intr-adevar, in om PATRU UMORI care imita diversele elemente; ele sporesc in perioade diferite, domnesc asupra unor varste diferite. SANGELE imita AERUL, sporeste in timpul primaverii, domneste in copilarie. BILA [ GALBENA ] imita FOCUL, sporeste in timpul verii, domneste in adolescenta. MELANCOLIA [sau BILA NEAGRA ] imita pamantul, sporeste in timpul toamnei, domneste la maturitate. FLEGMA imita APA, sporeste in timpul iernii, domneste la batranete. Cand nu depasesc in nici un sens justa masura, omul este in plina vigoare *4.

*4. Anon., De mundi constitutione (Migne, PL, vol XC, col. 881 D). Aceasta cosmologie, anterioara anului 1135, este publicata printre lucrarile lui Beda. Desi a fost aproape neglijata pana astazi, ea este remarcabila in multe privinte.

In aceste fraze clare si concise ale unui filosof naturalist de la inceputul Evului Mediu gasim doctrina antica a celor Patru Umori. Acest sistem va domina intreaga orientare a fiziologiei si psihologiei aproape pana in zilele noastre: intr-adevar, ceea ce scolile ,,heterodoxe" ale Antichitatii au opus patologiei umorale a fost fie uitat, fie transpus in tiparul doctrinei ortodoxe de eclecticii din secolul al II-lea, si in special de Galenus. In acelasi fel, obiectiile lui Paracelsus au ramas multa vreme ignorate.
Acest sistem nu se poate explica decat prin combinarea a trei principii foarte vechi (si, cel putin partial, specific grecesti):
1. Cautarea calitatilor si a elementelor prime simple la care se poate raporta direct structura complexa si, in aparenta, irationala, a macrocosmosului si microcosmosului.
2. Necesitatea de a gasi o expresie numerica pentru a da seama de aceasta structura complexa a existentei corporale si spirituale.
3. Teoria armoniei, a simetriei, a izionomiei, sau purtand orice alt nume pe care oamenii l-au putut alege pentru a exprima acest echilibru perfect intre parti, materii sau facultati, pe care gandirea greaca de la Plotin l-a considerat intotdeauna esential oricarei valori, fie ea morala, estetica sau igienica.
Trebuie deci, in efortul nostru de a determina originea doctrinei umorilor, sa coboram pana la PITAGOREICI, nu doar pentru ca in filosofia pitagoreica cultul numerelor si-a gasit in general expresia cea mai deplina, ci mai exact pentru ca pitagoreicii CONSIDERAU CIFRA PATRU CA FIIND DEOSEBIT DE SEMNIFICATIVA. Ei aveau obiceiul sa jure pe patru, ,,care contine radacina si sursa naturii eterne"*5; si nu doar natura in general, ci mai ales omul rational le parea a fi guvernat de patru principii, situate in creier, inima, ombilic si falus*6. Mai tarziu, chiar si sufletul a fost considerat CVADRUPLU, cuprinzand INTELECTUL, CUNOASTEREA, OPINIA si PERCEPTIA*7.
Pitagoreicii insisi nu au elaborat o doctrina a celor patru umori, dar au pregatit terenul postuland o serie de categorii tetradice (precum, de pilda, cele pe care deja le-am amintit: pamantul, aerul, focul si apa; primavara, vara, toamna si iarna)*8. Odata elaborat acest sistem, a fost usor sa fie incluse in el cele patru umori. Inainte de toate, pitagoreicii au definit sanatatea ca echilibru dintre diferite calitati, iar boala ca predominanta a uneia singure - concept care s-a dovedit decisiv pentru doctrina propriu-zisa despre umori. Alcmeon din Crotona, medic pitagoreic care a trait in jurul anului 500 i.Hr., a spus: ,,Egalitatea in drepturi a calitatilor: umed, uscat, rece, cald, amar, dulce etc. pastreaza sanatatea, insa predominanta uneia dintre ele
produce boala"; si tot el a definit notiunea de sanatate prin aceasta formula condensata: ,,un amestec echilibrat de calitati"*9

*5. Diels, Fragm., Pitagoreici anonimi, B 15; cf. Theon din Smirna, ed. E. Hiller, lepzig, 1878, p. 97, 4.
*6. Diels, Fragm., Philolaos, B 13.
*7. Diels, Fragm., Pitagoreici anonimi, B 15
*8. Theon din Smirna, ed. cit., p. 93 sq.
*9. Diels. Fragm., Alcmeon, B4 (si Platon, Republica, 444 d). Cf. aici (si in continuare studiul pretios al lui C. Fredrich,
,,Hippokratische Untersuchungen", in Philologische Untersuchungen, XV (1899). P. 33 sq (ed. A. Kiessling si U. Von Wilamowitz-Mollendorf); K. Sudhoff, Kurzes Handbuch zur Geschichte der Medizin, Berlin, 1922; m. Wellman, ,,Die Fragmente der sikelischen Arzte, ed. M Wellman, Berlin, 1901, vol. i, p. 76 sq. ; O. Temkin, ,,Der systematische Zusammen-
hang im Corpus Hippocraticum", in Kyklos (Jahrbuch des Instituts fur Geschicte der Medizin), I, Leipzig, 1928, p. 9 sq. si L. Edelstein, articolul ,,Hippokrates", in Pauly-Wissowa, vol. suppl. VI, col. 1290 sq.

Dar in vreme ce Alcmeon lasase nedeterminate numarul si natura calitatilor a caror IZONOMIE constituia sanatatea (,,umedul, uscatul, recele, caldul, amarul, dulcele etc."), Philolaos a facut inca un pas spre doctrina umorilor descriind numarul patru ca fiind
,,principiul sanatatii"*10.
Totusi, erau necesare alte trei conditii pentru aparitia unei doctrine complete a umorilor. Mai intai, pitagoreicii il venerasera pe patru ca numar perfect: i-a fost atribuit imediat si un continut fizic (din momentul in care simbolismul numeric al pitagoreicilor s-a transformat intr-o doctrina a elementelor cosmice). In al doilea rand, fiecare dintre aceste patru numere trebuia interpretat functie de o calitate care permitea stabilirea, ca sa zicem asa, a unei legaturi manifestate intre elementele originare si componentele corespunzatoare de la nivelul corpului uman, care nu puteau, in realitatea lor empirica, sa fie considerata apa pura, pamant pur etc. In al treilea rand, trebuia ca anumite substante reale care pareau a corespunde acestor elemente, sa se gaseasca in corpul uman, pentru ca numai pornind de aici speculatiile folosofiei naturale puteau fi conciliate cu evindenta empirica a medicinii si a psihologiei.
Astfel, de la pitagoreici, istoria ne duce direct la Empedocle, in doctrina caruia a fost implinita prima dintre aceste conditii. Empedocle s-a straduit sa combine speculatiile vechilor filisofi naturalisti, ca Thales si Anaximenes, care gandeau numai in termenii materiei si raportau, deci, orice existenta la un singur element prim, cu doctrina, in mod clar opusa, a tetradei pitagoreice, care se baza pe ideea numarului pur. In demersul sau, el a elaborat doctrina celor PATRU ELEMENTE, care cupla cele ,,patru radacini ale intregului" cu patru entitati cosmice - soarele, pamantul, cerul si marea. Aceste elemente adica radacini fundamentale sau principii erau egale ca valoare si putere, insa fiecare avea propria functie si natura. In cursul anotimpurilor, fiecare element devenea la randul sau predominant, iar combinatia sau craza elementelor (krasis, in latina ,,complexio": amestec, compus, temperament. Littre l-a tradus prin ,,crase", n. t. fr.) diferita de la caz la caz, era cea care dadea nastere tuturor lucrurilor individuale si doar ea determina caracterul oamenilor. Combinatia perfecta era, in primul rand, cea in care unitatile elementare --- am spune atomii --- care o constituiau nu erau nici prea numeroase, nici prea putine, nici prea grosiere, nici prea pure. Aceasta combinatie perfecta produce omul inzestrat cu inteligenta cea mai inalta si cu spiritul cel mai subtil. Daca elementele nu erau distribuite in mod egal, omul era un imbecil.

*10. Diels. Fragm., Philolaos, A 11.

Va urma!

Daca numarul atomilor distribuiti era prea mare sau prea mic, omul astfel nascut era sau mohorat sau letargic, sau pasionat si entuziast, dar incapabil de efort sustinut. In sfarsit, daca combinatia era intr-o parte a corpului mai buna in raport cu celelalte, rezultau indivizi cu un talent special foarte conturat --- oratori, de exemplu, daca craza limbii era deosebit de buna, sau artisti, daca cea a mainilor era astfel*11.
De aici putem vedea ca Empedocle stabilise in mod ferm --- aproape prea ferm --- unitatea macrocosmusului cu microcosmosul (omul si universul provenind din aceleasi elemente prime) si facuse deja o tentativa de a demonstra existenta unui raport sistematic intre factorii fizici si mentali --- cu alte cuvinte, de a avansa o teorie psihosomatica a caracterului. Dar vom vedea si ca aceasta tentativa era mult prea generala si speculativa pentru a satisface exigentele unei teorii cu adevarat antropologice, si cu atat mai putin medicale. In masura in care considera ca fiintele umane, ca si universul fizic, erau constituite doar din pamant, aer, foc si apa, Empedocle stabilise intr-adevar o baza comuna pentru macrocosmos si microcosmos; dar el ignora ceea ce ii era propriu microcosmosului ca atare. El reducea omul la elementele generale, cosmice, fara a sonda ceea ce era specific uman; ne oferea, cu alte cuvinte, materia originara, nu insa si materialele pentru compozitia omului.
Cei a caror perspectiva era mai antropologica nu se puteau multumi cu aceasta si au fost inclinati sa caute in om substante (si facultati) care sa poata corespunde, intr-un anumit mod, elementelor prime care constituie lumea ca intreg, fara a se identifica doar cu ele.
Succesorii imediati ai lui Empedocle resimtisera deja nevoia de a face conceptiile sale antropologice ceva mai flexibile, desprinzand partial elementele care compun omul de natura lor pur materiala si atribuindu-le un caracter mai dinamic. Este adevarat ca Philistion, seful scolii de medicina siciliene fondate de Empedocle, descria inca omul ca o combinatie de patru elemente, pamantul, aerul, focul si apa, exact in maniera maestrului sau; dar el a introdus ideea potrivit careia fiecare dintre aceste elemente avea o calitate particulara (dunamis) --- ,,focului ii apartine caldura, aerului raceala, apei umiditatea, pamantului uscaciunea"*12. Prin aceasta, el a indeplinit cea de-a doua dintre conditiile noastre.
Astfel, teoria elementelor introdusa de Empedocle a fost conciliata cu teoria calitatilor dezvoltata de Alcmeon, cu rezultatul ca elementele si-au pierdut natura ireductibil materiala, in timp ce numarul calitatilor, pe care Alcmeon il lasase nedefinit, s-a redus la patru: ,,Cand este craza calitatilor justa si potrivita?", Philistion insusi a raspuns prin aceste cuvinte: ,,Bolile provin din predominanta sau lipsa unei calitati"*13.

*11. Cf. mai ales Teofrast, De sensu, 11 (Dies. fragm., Empedocle, A 86) si G.M.
Stratton, Theophrastus and the Greek Physiological Psychology before Aristotel, Londra, 1917, p. 74 sq.
*12. Pap. Lond. XX (The Medical Writing of Anon. Lond., ed. Jones, Cambridge, 1947, p. 80).
*13. Cf. Fredrich. op. cit., p. 47.


In privinta primelor particule ale elementelor, in vreme ce teoria empedocleana a caracterului (despre medicina empedocleana nu se cunoaste nimic sigur*14) introdusese ideea de
,,prea grosiere" si ,,prea pure", alaturi de
,,prea numeroase" si ,,prea putine", noua metoda, utilizand doar ideile de superfluitate si de carenta, le dadeau o asemenea extensie incat au ajuns sa prezinte un numar important de diferentieri. Intr-adevar, calitatile nu numai ca formau combinatii bipartite (cald si umed, cald si uscat, rece si umed, rece si uscat), ci puteau, fapt de o importanta mai imediata, si sa se elibereze de elementele prime ale teoriei empedocleene, pentru a fi astfel utilizate ca predicate ale oricaror alte substante.
Cele doua teorii au ajuns la deplina lor dezvoltare cu putin inaintea anului 400 i.H., data la care doctrina umorilor a luat cu adevarat nastere. Si aceasta pentru simplul motiv ca ideile pe care le-am dezbatut pana aici cu privire la elemente si calitati au fost in acea epoca --- si nu fara violenta ---apicate umorilor (,,sucuri, chime"), asa cum fusesera puse in evidenta in mod empiric la nivelul corpului uman*15. Aceste umori erau de mult timp cunoscute in traditia propriu-zis medicala, mai intai drept cauze ale bolilor, apoi daca deveneau vizibile (de pilda, in voma sau in fenomenele analoage), drept simptome ale bolilor. Absorbtia hranei introducea in corp substante care, datorita digestiei, erau in parte utilizate (adica transformate in oase,
carne si sange) dar si in parte indigeste; si plecand de la acestea din urma erau produse ,,umorile reziduale" (perissomata) a caror idee cunoscuse o dezvoltare foarte asemanatoare celei despre elementele cosmice prime. Eurifon din Cnidos postulase un numar indefinit de umori de acest tip, care se urcau la cap si provocau boli; Timotei din Metapont credea ca ele erau cauzate de un singur fluid acid si sarat; cat despre Herodicos din Cnidos, el distingea doua fluide, unul acid si altul amar*16. Acestea erau cele doua umori care, mai tarziu, au primit numele de flegma (phlegma,
,,inflamare") si de bila (xoli) --- flegma tocmai deoarece cauza o inflamare, desi nu doar un autor i-a atribuit calitatile de raceala si umiditate. O astfel de corelatie este presupusa in tratatul foarte important numit ,,Peri phisios anthropon" (despre natura omului)*17 pe care anticii il atribuiau, dupa cum stim de la Galenus, fie lui Hipocrate, fie ginerului sau, Polybios*18, si care, in orice caz, nu este ulterior anului 400 i.H.. Ceea ce i-a dat acestui document valoarea unica pentru posteritate a fost intentia sa de a combina intr-un singur sistem patologia umorala propriu-zisa si speculatiile cosmologice de ordin general, mai ales cele ale lui Empedocle*19.


*14. Ignoranta cu atat mai regretabila cu cat Empedocle s-a considerat intotdeauna medic si era recunoscut ca atare in Antichitate. Cf. Diels, Fragm., A 3, B 111.
*15. Lucrarea ,,Despre vechea medicina" aterioara anului 400 face dovada unei tentative de acest tip; doctrina lui Alcmeon este aici transformata, astfel incat sa se aplice inainte de toate substantelor prezente efectiv in corp (adica substantele sarate, amare, dulci, acide, picante si insipide), reprezentand in acelasi timp calitatea caldului, recelui, umedului si uscatului ca simple accidente: cf. Fredrich, op. cit., p. 33. Totusi, aceasta tentativa deviaza de la tendinta pe care o examinam prin aceea ca sporeste indefinit numarul acestor substante ,ai mult decat marise doctrina originara a lui Alcmeon numarul calitatilor --- pentru ca intr-un singur om (se gasesc) saratul, acrul, dulcele, amarul, fadul si mii de alte (calitati)..." (cap.XIV; Corp. med. Gr., I, I, 45).
*16. Fredrich, op. cit., p. 3f sq.
*17. Ne intereseaza doar prima parte a acestei lucrari compozite.
*18. Fredrich, op. cit., p. 51 sq.; Hippocrate, ed.Jones, vol. IV, p. XXVI, Londra, 193r. Vezi acum Hippocrate, De natura hominis, ed. critica cu trad. franceza si comentariu de J. Jouanna, Corp. med. Gr., I, I, Berlin, 1975.
*19. Fredricg, op. cit., p. 28 sq si R.O., Hippocrates and his Successors in Relation to the Philosophy of their time, Londra, 1923, mai ales p. 67 sq. Cf. si teza lui O. Villaret, Hippocratis de natura hominis liber, Berlin, 1911; Galenus, In Hippocratis de nat. hom. comm., in Corp. med. Gr., V, IX, 1.

Calauzit de aceasta dorinta, prima miscare a autorului a fost respingerea ideii potrivit careia corpul uman era produsul unui singur element, in virtutea caruia subzista. In plus, acest autor a fost, dupa cate stim, primul care a avansat o teorie a celor patru umori. La inceput --- desi mai tarziu avea sa devina aproape canonica --- aceasta teorie nu putea fi stabilita decat cu sprijinul a doua ipoteze relativ arbitrare. Sangele trebuia sa fie inclus in sistem, desi nu constituia, de fapt, o umoare excedentara si, la nivelul bilei, care pana atunci nu fusese considerata un singur lichid, sau fractionata in subspecii nenumarate, era necesar sa se distinga doua ,,umori" independente : bila galbena si bila neagra*20. Aceste patru umori erau prezente in mod constant in corpul uman si ii determinau natura; dar in functie de anotimp, predomina cand una, cand alta --- bila neagra, de exemplu, domina in timpul toamnei, in vreme ce iarna ii era defavorabila si primavara ostila, astfel incat durerile provocate de toamna erau usurate de primavara. Cele patru umori erau deci raspunzatoare in egala masura de boala si de sanatate, pentru ca imbinarea lor potrivita producea sanatatea, iar predominanta sau absenta uneia sau alteia dadea nastere bolii:
,,Exista sanatate in mod esential cand aceste principii se afla intr-un rapot just de craza, de forta si de cantitate, si cand amestecul lor e perfect"*21.
Sunt aici idei a caror origine poate fi acum stabilita. Notiunea de umoare ca atare vine din medicina empirica. Notiunea de tetrada, definitia sanatatii ca echilibru intre diferitele parti si a bolii ca rupere a acestui echilibru reprezinta contributii pitagoreice (reluate de Empedocle.

*20. In mod sigur, sangele era considerat, deja de catre Philolaos (Diels. Fragm., A 27) drept o cauza a bolii, in timp ce diviziunea bilei in, literal:
,,materiile bilei" si ,,bila neagra" (cf. Dexip din Cos), sau literal: ,,materiile bilei galbene" si in materiile bilei negre (cf. Epidemics I, caz 5, Hippocrate, ed. Jones, Londra, 1923, vol. I, p. 196), pare a fi cunoscuta de anumiti ,,hipocratici". Aceste referinte, totusi, sunt izolate - cele pe care le gasim la Dexip si in Epidemics nu sunt cu siguranta mai vechi decat lucrarea ,,Despre natura omului" - si exista si aici o tendinta de a le include in sistemul cosmologic. Oricum ar fi, daca doctrina continuta in ,,Despre natura omului" a prevalat asupra tuturor celorlalte (cf. Wellmann, op. cit., p. 75 sq) se explica prin faptul ca era singura capabila sa realizeze complet aceasta includere si sa expuna sistemul cu o simplitate uimitoare.
*21. De nat. hom., cap. IV, ed. J. Jouanna, pp. 172-174. Acceptam lectiunea ,,in" din Galenus, Comment. I, 20, Corp. med. Gr. V, IX, 1, p. 33.

Va urma...

Ideea potrivit careia de-a lungul anotimpurilor fiecare substanta devine la randul ei predominanta pare a fi de sorginte empedocleana. Dar meritul de a fi combinat toate aceste notiuni intr-un singur sistem si de a fi elaborat astfel doctrina despre umori care va domina apoi, ii revine fara nici o indoiala talentatului autor care a compus prima parte din ,,Despre natura omului"*22.
Acest sistem nu includea doar tetrada pitagoreica si empedocleana, ci si doctrina calitatilor, asa cum ne-a transmis-o Philistion --- mai intai prin grupuri de cate doua, stabilind o legatura intre umori si anotimpuri, aparand apoi si in mod izolat si raportand umorile la elementele prime puse in evidenta de Empedocle. Pornind de la aceste date autorul lucrarii ,,Despre natura omului" a elaborat urmatoarea schema care va ramane operativa mai mult de doua mii de ani*23:

Umoare Anotimp Calitati
________________________________________________
Sange Primavara Cald si Umed
Bila galbena Vara Cald si Uscat
Bila neagra Toamna Rece si Uscat
Flegma Iarna Rece si Umed
________________________________________________

Probabil ca din epoca pitagoreica cele patru anotimpuri au fost cuplate cu cele Patru Varste ale omului: fie copilaria, tineretea, varsta matura si batranetea, fie tineretea pana la douazeci de ani, maturitatea pana la aproape patruzeci de ani, declinul pana la saizeci, si, dincolo de el, batranetea. A putut fi deci stabilita imediat o legatura intre cele Patru Umori (si mai tarziu cele patru temperamente) si cele Patru Varste ale omului --- legatura care va persista in toate timpurile si va avea o incidenta fundamentala deopotriva asupra dezvoltarii filosofiei speculative si asupra reprezentarilor figurate.
De-a lungul Evului Mediu si al Renasterii, ciclul va ramane cvasineschimbat, dincolo de controversa privitoare la originea sa: el putea incepe fie cu o copilarie ,,flegmatica" urmata de o tinerete ,,sangvina" si de o maturitate
,,colerica", pentru a ceda locul unei batraneti ,,melancolice" (insotita, in anumite circumstante, de o intoarcere la o ,,a doua copilarie"), fie cu o tinerete
,,sangvina", care se continua cu o perioada ,,colerica" intre douazeci si patruzeci de ani, apoi cu una ,,melancolica" intre patruzeci si saizeci, si care se incheie cu o batranete
,,flegmatica"*24.

*22. Multi autori antici credeau ca originea autentic ,,hipocratica" a lucrarii
,,Despre natura omului" pare sa fi fost primul care a formulat in scris aceasta doctrina; cf. Fredrich, op. cit., p. 49, 51 sq.
*23. Fredrich, op. cit., p. 45. Cf. Galenus,
,,De plactis Hippocratis et Platonis libri novem", ed. I. Muller, Leipzig, 1874, vol. I, p. 679 sq. (Ei aveau un discurs comun
despre umori si despre elemente.) Daca
Boll are dreptate, seria lui ,,Antioh din Atena" ar fi aproape contemporana lui Galenus (Cat. astr. Gr., vol. VII, p. 104; BBG, ,,Sternglaube", p. 54) --- serie din care ar trebui totodata sa sustragem rubrica ,,temperamente". [Pe langa Fedrich, vezi Erich Sconer, ,,Das Viererschema in der antiken Humoralpathologie (Sudhoffs Archiv ... B. 4), Wiesbaden, 1964].
*24. Pentru aceste coreletii, cf. Boll, ,,Die Lebensalter", in ,,Neue Jahrbucher fur das klassische Altertum", XXXI, Leipzig, 1913, p. 101 sq. (numeroase referinte); in vreme ce unii autori din perioada postclasica au extins ciclul celor patru anotimpuri astfel incat sa-l faca sa corespunda fiecarei varste a omului (aceasta conceptie isi va gasi locul si in
scrierile rabinice), altii l-au restrans astfel incat sa coincida cu diferitele momente ale zilei. Asadar, sangele predomina incepand de la ceasul al noualea al noptii si pana la ceasul al treilea din zi, adica de la ora trei la ora noua a diminetii, apoi celelalte umori predominau cate sase ore fiecare: bila rosie, bila neagra si flegma; cf. Pseudo-Soranus (;,Medici antiqui", Venetia, 1547, f 159) si Vindician (Priscian, Eupor., p. 487). Distributia umorilor inlauntrul celor patru varste ale omului difera putin la acesti doi autori fata de distributia obisnuita: flegma CUM SANGUINE (cu sange) este predominanta incepand de la nastere si pana la al cinsprezecelea an, apoi bila rosie CUM PARTE SANGUINIS (cu o parte de sange) domina pana la al douazeci si saselea an; vine apoi bila neagra CUM MAXIMA PARTE SANGUINIS (cu o mare parte de sange) pana la al patruzeci si doilea an, si, in sfarsit, din nou flegma, SICUT IN PUERIS (ca la copii).

Totusi, aceasta asociere intre doctrina pur medicala a umorilor si un sistem de filosofie naturala a dat nastere unei probleme curioase, despre care primii autori nu avusesera nici cea mai mica idee si care mai tarziu avea adesea sa revina in prim plan, fara a fi vreodata complet rezolvata. Pe de o parte, cu exceptia sangelui, umorile lasate mostenire de medicina erau substante relativ inutile, pentru a nu spune daunatoare*25. Erau excretii, HUMORES VITIOSI, care provocau boli, observate intai mai ales in voma si alte simptome *26. Adjectivele derivate din aceste umori,
,,flegmatic", ,,coleric", si mai ales ,,melancolic", erau la origine, pur descriptive pentru boli si nu se putea vorbi despre sanatate adevarata decat atunci cand umorile erau prezente in combinatia justa, astfel incat fiecare influenta nefasta o neutraliza pe cealalta.
Pe de alta parte, aceste substante, desi au fost considerate in ele insele drept cauze ale bolii, sau cel putin ca factor care predispune aparitia ei, erau cuplate cu aceste calitati universale (si neutre d.p.d.v. igienic) care sunt recele, umedul, caldul si uscatul. Fiecare devenea predominanta o data pe an, fara sa provoace in mod necesar maladii acute; si pentru ca omul absolut sanatos era cel care nu era niciodata bolnav (astfel incat trebuia sa fie asemanator cu orice alt om absolut sanatos, la fel ca doua picaturi de apa, combinatia justa a umorilor fiind unica si neingaduind nici o variatie), medicul mai mult decat oricare altul, nu putea sa evite concluzia ca acest om absolut sanatos reprezinta un ideal foarte rar intalnit in realitate*27.
Astfel, in aceasta traditie, ceea ce de multa vreme reprezenta simptome ale bolii incepu treptat sa fie considerat, mai intai in mod inconstient, ca fiind tipuri de dispozitie. Sanatatea absoluta era doar un ideal, de care te apropiai, dar care nu era de fapt niciodata atins. Toate acestea erau destul de logice, caci a spune despre cineva in corpul caruia umorile erau perfect combinate ca avea ,,cea mai buna sanatate", insemna sa admiti implicit ca cel in cazul caruia predomina o umoare sau alta putea sa se bucure de sanatate chiar daca nu in gradul cel mai inalt cu putinta. A trebuit deci sa se admita ca de fapt, predominanta unei sau alteia dintre umori determina in general constitutia unui om, si ca astfel de individ, desi predispus la anumite boli relativ bine definite, parea in mod normal destul de sanatos. Au inceput sa fie folosite cuvinte ca ,,flegmatic" si altele pentru a descrie aspecte speciale dar (in limitele acestui caracter special) nu in mod necesar patologice ale naturii umane; si, o data cu DOCTRINA CELOR PATRU UMORI a fost sistematizata in forma descrisa, aceasta a deviat putin cate putin pana a devenit DOCTRINA CELOR PATRU TEMPERAMENTE.

*25. Vezi fragmentul celebru din Platon,
,,Timaios", 82a - 83e.
*26. Fredrich, op. cit. p. 34
*27. Cf. Sudhoff, op. cit. p. 120: ,,Fiecare [dupa Galenus] traieste intr-o anumita stare de dezechilibru; temperamentul este deja inceputul unei conditii dureroase si dezordonate; in fiecare individ, una dintre cele patru umori predomina impotriva naturii".

Va urma