,,Cugeta inainte de a faptui, ca nu cumva sa te porti nesabuit" - Pitagora

Cugeta inainte de a faptui,
ca nu cumva sa te porti nesabuit,

caci numai omul pacatos spune
sau face lucruri nesocotite.

Nicicand, asadar, sa nu faci
ceva de care-apoi sa te caiesti.

Inteleapta cugetare zamisleste virtutea, o desavarseste si o pastreaza, caci ea ii este deopotriva mama, doica si paznic grijuliu. Caci daca cercetam in liniste felul de viata pe care este bine sa-l urmam, virtutea se infatiseaza alegerii noastre prin propria sa frumusete. Din clipa aceea sufletul nostru, hotarat sa dea tot felul de batalii pentru virtute, obisnuit deja cu placerea lucrurilor frumoase, isi pastreaza nestramutata hotararea chiar si in valtoarea celor mai mari nenorociri, fara ca imprejurarile sa-l tulbure intr-atat incat sa-si schimbe pararea si sa-l faca sa creada in existenta unei vieti mai fericite decat cea pe care el a ales-o ca fiind ce mai frumoasa. [Pitagoricii recomandau filozofului actiunea, contactul direct cu oamenii, cu viata. ,,Exista doua cai pentru a ajunge la INTELEPCIUNE : una este de a poseda stiinta matematica si seculativa; cealalta de a vedea lumea, de a se amesteca personal in treburile lumesti, de a vedea indeaproape, pentru a capata impresii vii si proaspete. Studiul abstract, fara practica vietii si contactul cu oamenii, sau experienta fara meditatia speculativa, nu pot oferi nici adevarata cunostere, nici ADEVARATA INTELEPCIUNE" (Architas din Tarent). ]
De aici apar cele trei binefaceri ale cugetarii intelepte. Prima, este alegerea unei vieti mai bune; a doua, este punerea in practica a vietii pe care am ales-o; a treia, respectarea stricta a ceea ce ne-am propus cu intelepciune. Dintre aceste trei binefaceri, prima este legata de ratiunea care, precedandu-ne actiunile, determina principiile faptelor. A doua, tine de ratiunea care, insotind actiunile noastre, subordoneaza faptele noastre principiilor directoare. A treia, tine de ratiunea care, dupa actiune, cerceteaza faptele savarsite si judeca daca acestea au fost facute cum se cuvine.
In felul acesta, in orice lucru se poate vedea FRUMUSETEA UNEI CUGETARI INTELEPTE, fie ca aceasta da nastere virtutii, fie ca o intretine, fie ca o pazaste. Ea este inceputul, cuprinsul si sfarsitul tuturor faptelor bune, numai ea zamisleste virtutea desavarsita, si numai de la ea ne poate veni izbavirea.
Natura umana, fiind inzestrata cu ratiune si deci in masura sa cugete si sa judece, poate, de buna voie si prin proprie alegere, sa traiasca binele sau raul. Daca alege sa traiasca bine, ea isi pastreaza si salveaza esenta; dar daca alegerea este nefericita, ea isi perverteste estenta. Or, decaderea a ceea ce este nemuritor e un rau produs de aceasta LIPSA DE JUDECATA de care, CA SA NU TE PORTI NESABUIT, este bine sa te feresti. Actele nesabuite sunt faptele rele si nenorocite, si NUMAI OMUL PACATOS SPUNE SAU FACE LUCRURI NESOCOTITE.
Daca insa cugeti inainte de a actiona, tu nu vei spune si nu vei face niciodata vreunul din acele lucruri nesocotite ce provoaca atatea remuscari celor care le-au savarsit.
Gresita alegere pe care au facut-o le este aratata numai de cainta, si numai dupa ce incercarea le-a infatisat roadele nefaste ale faptelor lor. Din contra, O JUDECATA BINE CHIBZUITA NE ARATA, PRIN FOLOSUL OBTINUT DIN FAPTELE NOASTRE, necesitatea de A STARUI IN ALEGEREA NOASTRA. Acest folos NU ESTE CEL AL TRUPULUI
sau AL LUCRURILOR EXTERIOARE, CI ESTE FOLOSUL CARE NE PRIVESTE DOAR PE NOI INSINE, pe noi care suntem sfatuiti SA CUGETAM INAINTE DE A FAPTUI, si sa faptuim ceva numai in masura in care NU VOM INCERCA PARERI DE RAU, si este evident ca prin NOI se intelege SULFLETUL NOSTRU. Caci la ce foloseste omului sa adune avutii prin sperjur, prin omoruri sau alte mijloace necinstite, sa se imbogateasca cu tot felul de lucruri de nimic lipsindu-si sufletul de bunurile
ce-i sunt trebuincioase? Vai lui, caci sufleul ii va deveni nesimtitor, sporind astfel povara raului, sau, daca isi da seama de faptele sale josnice, din acel moment va fi chinuit de constiinta sa, fiind cuprins de remuscari si indurand chinurile infernului.
Apoi, negasind vreun alt mijloc de lecuire, el va imbratisa ideea de neant, si, inchipuindu-si ca poate vindeca un rau cu altul, el se va scufunda adanc in viciu crezand ca sufletul sau este muritor. Cautand in acest fel sa scape de judecata de pe urma, el se va condamna singur la a nu mai fi nimic dupa moarte. Omul rau nu vrea ca sufletul sau sa fie nemuritor, pentru a nu fi nevoit sa indure osanda pentru faptele sale. El o ia astfel inaintea judecatii celor ce guverneaza lumea de dincolo, si se condamna singur la moarte absoluta, ca si cum neantul ar fi ursita sufletului josnic. Acest om, IMPINS LA VICIU de NECUGETARE isi da singur pedeapsa ceruta de faptele sale.
Intrucat judecatorii ce stapanesc in Hades hotarasc in respectul deplin al legii adevarului, ei nu pot hotari ca sufletul lui sa nu mai existe, ci doar ca el sa inceteze de a mai face rau. Ei cauta ca raul de care sufera sufletul sa se micsoreze prin pedepsele date, cu scopul de a-i salva natura, purtandu-se astfel ca niste medici care vindeca cele
mai grele rani cu fierul inrosit. Dand pedepse pe masura greselilor noastre, acesti judecatori lucreaza pentru a curata prin cainta josnicia sufletului nostru, dar nu nimicind esenta proprie sufletului nostru, ci purificand-o de toate patimile care il intineaza. Sufletul omenesc este pandit de primejdia de a-si pierde esenta atunci cand se lasa atras de ceea ce este opus naturii sale; dar, atunci cand se intoarce la ce este potrivit firii sale, el isi regaseste esenta si starea pura pe care o intinase si o pierduse prin amestecul patimilor.

Iata de ce trebuie sa ne straduim inainte de orice sa nu mai pacatuim; dar daca am dat gres, trebuie sa ne folosim de pedeapsa pentru a vindeca decaderea noastra, si sa indreptam, prin singurul leac ce ne este folositor cu adevarat, NE-CUGETAREA noastra. Cand am incetat de a mai fi buni, noi putem sa regasim virtutea numai indurand pedeapsa dreapta trimisa de Divinitate pentru a ne inalta. Cainta este, asadar, inceputul intelepciunii, iar ABTINEREA DE LA VORBE si FAPTE NECUGETATE este prima conditie ce ne pregateste pentru o viata fara cusur.
OMUL CARE CUGETA TEMEINIC INAINTE DE A FAPTUI NU ATRAGE ASUPRA SA NENOROCIRI NEPREVAZUTE. El nu este robul principiilor si temeiurilor ale caror consecinte nu le poate prevedea, ci isi orinduieste intotdeauna prezentul cugetand la primejdiile ce vor urma. Iata de ce nici nadejdea de a dobandi bunuri pamantesti nu il face sa renunte la adevaratul sau bun, nici teama de rele nu il impinge sa savarseasca raul; ci el isi traieste viata cu GANDUL ATINTIT DOAR LA ORDINEA DIVINA.
Ca sa stii CA NUMAI OMUL PACATOS SPUNE SAU FACE LUCRURI NESOCOTITE, aminteste-ti cum isi plangea Medeea nenorocirea. O iubire nemasurata pentru un strain o indeamna sa-si tradeze parintii si sa apuce drumul pribegiei. Dispretuita apoi de omul iubit, ea isi inchipuie ca cele mai mari nenorociri s-au abatut peste ea, si sub povara acestui gand, Medeea striga:

Fie ca fulgerul cerului asupra-mi sa se abata!

dupa care savarseste cele mai crude fapte. Or, este o adevarata nebunie si lipsa de ratiune ca ea sa ceara sa nu se implineasca ceea ce este deja implinit; apoi impinsa de dorinta de razbunare,
incerca sa lecuiasca raul cu rau; si, inchipuindu-si ca-si poate sterge nesocotinta printr-o hotarare si mai nenorocita, ea se razbuna, ucigandu-si cu cruzime odrazlele carora le-a dat viata. [ Medeea era fiica lui Aetes, regele Colchidei. Cand Iason a venit in Colchida pentru a cuceri Lana de Aur, ea s-a indragostit de el si l-a ajutat sa-si duca la indeplinire misiunea. Apoi il va urma in Grecia ca sotie si, pentru a-l impiedica pe tatal sau sa-i urmareasca, ea il va ucide pe fratele sau Absyrtos, arucandu-i in mare membrele, pentru ca tatal sau sa se opreasca sa le adune. Abandonata de Iason, ea se razbuna cu o cruzime ne mai intalnita pe sotul sau necredincios, ucigandu-si copii si dand mortii pe rivala sa cu ajutorul unui vesmant otravit. Versul pe care il citeaza si Hierocles este din piesa Medeea de Euripide.]
Sau uita-te la Agamemnon al lui Homer. Pedepsit ca n-a putut sa-si tina mania in frau, el varsa lacrimi amare, strigand:

Vai mie! Sunt pierdut, curajul ma paraseste. (Iliada, Cantul X, versul 94)

stingand sub ploaia de lacrimi fulgerele pe care mania i le aprinsese in ochi.
Astfel este viata oricarui om lipsit de judecata. Tarat incoace si incolo de patimi opuse, el este nesuferit in belsug, vrednic de plans in suferinta, neostoit in dorinta, las cand se teme;
intrucat este lipsit de acea nobila siguranta pe care o da JUDECATA INTELEAPTA, el isi schimba simtamintele dupa imprejurari.
Pentru a nu ni se intampla si noua astfel de nenorociri, rostind sau savarsind lucruri necugetate, sa ne calauzim in totul dupa dreapta ratiune si sa spunem odata cu Socrate:

,, N-as sti s-ascult de nici-un nesimtamant, de n-ar fi ratiunea ce-mi pare, dupa o adanca cugetare cea mai dreapta cugetare".

Simtamintele ce ne-au fost date pentru a sluji ratiunii - inflacararea, dorinta, senzatia si trupul insusi, care este instrumentul acestor simtaminte --- sunt ale noastre, dar nu sunt noi insine. Nu trebuie deci sa ascultam de ele ci, asa cum spune Socrate, doar de partea rationala din noi care este in acord cu armonia noastra. Caci numai aceasta judecata rationala poate hotari ce trebuie sa spunem sau facem.
Or, a asculta de dreapta ratiune sau a asculta de Divinitate este unul si acelasi lucru. CAND O NATURA RATIONALA SE BUCURA DE LUMINA CE II ESTE PROPRIE, EA U VREA DECAT CE VREA LEGEA DIVINA, IAR SUFLETUL, CARE SE CALAUZESTE DUPA ORDINEA DIVINA, AJUNGE SA TRAIASCA IN ARMONIE CU ZEUL SI SA FACA TOT CEEA CE FACE AVAND PRIVIREA ATINTITA SPRE CE ESTE LUMINOS SI DIVIN. Dimpotriva, sufletul care se calauzeste dupa principii opuse devine asemenea ce ce este intunecat si impur; renuntand la Inteligenta si la Divinitate --- singurele reguli ale lumii frumoase si bune --- el se lasa tarat la intamplare, pierzandu-se din ce in ce mai mult.
Acestea sunt bunurile nascute dintr-o cugetare inteleapta si nenorocirile zamislite de o purtare nesocotita. Insa perceptul CUGETA INAINTE DE A FAPTUI, in afara de castigurile aratate, INFRANEAZA PORNIRILE UNEI GANDIRI INFUMURATE, NE INDEAMNA SA DOBANDIM CUNOASTEREA SI NE FACE VIATA MAI FERICITA, CU CONDITIA CA NOI SA STIM SA ALEGEM O VIATA MAI BUNA.


(Ciat din HIEROCLES -Comentarii la Imnurile sacre ale pitagoricilor)

Am citit doar titlul si cred ca ai dreptate .
Apropo, ce ai vrut sa spui ?

Rabin wrote:Am citit doar titlul si cred ca ai dreptate .
Apropo, ce ai vrut sa spui ?

Esti din ce in ce mai amuzant!

Margaritarele nu sunt de aruncat in mare! Tu poti fi asemuit cu un ocean...